Suntem regii propriei noastre tăceri,
Pe tărâmuri, pustiite de cuvinte,
Cu milioane de zgomote rătăcite,
Singure, speriate și buimăcite.
O armată pestriță de singularități.
Lumi comprimate și nefericite,
Cu potențial de a fi infinite,
Dar, prea mândre să se lase unite.
Măcinate de războiul stupid al durerii,
Fructe ale iubirii, brutal mărunțite,
Cu dorințe îngenunchiate de idei învechite,
Pe altarul timpului, în zadar sunt jertfite.
Coroane din umbrele foștilor prinți,
Strălucesc pe frunțile noastre cărunte,
Dovezi triste ale vieții trecute,
Trofee împietrite, pentru suflete mute.