Pe crengile îndoite de vânturi și de soare,
Se țin frunzele moarte cu stinsă disperare.
De florile uscate, se roagă spre salvare,
Un stol de frunze pale, cine le dă crezare?
În primăvara vie creșteau la intâmplare,
Furau și energie și viată de la soare,
Sorbeau doar apa vie din ploaia trecătoare,
Creau printr-o magie, o preafrumoasă floare.
Floarea creștea’n iubire, frumoasă creatoare,
Spre încântarea lumii, în dulce admirare,
Râvnită de ochi lacomi și vicii trecătoare,
Perfectă, parfumată cu forme amăgitoare.
Ca ea, creștea din frunze, în taină, altă floare,
Și mai frumoasă poate și mai incântătoare,
Mai proaspătă, de parcă, acum ruptă din soare,
Fura priviri, dorințe și mai ca prima floare!
Erau multe-n grădină, frumuseți răpitoare,
Doreau să fie rupte, răpite, călătoare,
Doreau să vadă lumea cu ochii lor de floare,
Nu simțeau vremea și dulcea ei strânsoare.
Frumoase pentru-o vară, pline de încântare,
Udate cu dorințe, ca fiecare floare,
Secate de iubire, de grijă, ajunse în uitare,
Pierdut le e parfumul cu esențe amăgitoare.
De timp nu sunt iertate, incet, pe fiecare
Le stinge frumusețea, că viața-i trecătoare,
Uscate și trecute se pierd în dor de soare,
Dorite doar de frunze și crengi cu disperare.